Omul recent, Patapievici H R, Humanitas, 2001, p. 13-14.

”Alternativa la neghiobia modernităţii nu mai poate fi, de îndată ce deja am apucat să devenim moderni, decît bunătatea modernităţii. Iar bunătatea modernităţii ţine de încadrarea
mijloacelor puse la dispoziţie de ea prin scopuri şi idealuri care o depăşesc şi care îi vin din vechimea noastră cea mai adîncă. Care sunt aceste idealuri? Sunt idealurile de totdeauna ale vieţii pure şi simple:curăţenia sufletului, arsura păcatului, setea de aequanimitas, discernămîntul binelui şi discriminarea răului, deosebirea ticăloşiei de nobleţe şi preţuirea fără invidie a lucrurilor înalte, speranţa în viaţa de după moarte, ierarhia stărilor, gîndurilor şi emoţiilor, viaţa în acord cu prezenţa vie a lui Dumnezeu, simplitatea vieţuirii fireşti. Azi, nimeni nu mai poate renunţa la modernitate fără a produce o catastrofă de civilizaţie. În acelaşi timp, nimeni nu mai poate trăi doar cu ea, fără a fi în cele din urmă redus la un tip de existenţă care merită tot
dispreţul…

E prea multă istorie adunată în spatele nostru de chiar natura temporală a modernităţii şi prea multe aşteptări au fost amînate ori uitate în proiectul de unificare a lumii vizibile pentru a o zbîrci atît de rău, chiar acum! Acum, cînd ce? Ei bine, acum cînd puterea disruptivă a modernităţii ne-a forţat să pricepem pe aceia dintre noi care am mai rămas creştini că o lume din care spiritul prezenţei s-a retras este o lume în care prezenţa spiritului poate fi asigurată.

E limpede, lumea vizibilă trebuie unificată, exigenţele pur materiale ale acestei Aufklärung nu trebuie complet abandonate. Căci nu modernitatea trebuie schimbată, ci ideea greşită că modernităţii trebuie să îi subordonăm totul, inclusiv acea exigenţă interioară pe care, din cea mai adîncă vechime, toţi oamenii o numesc Dumnezeu. A fi civilizat înseamnă mai mult decît a fi modern: înseamnă să trăieşti în actualitatea valorilor superioare. Ceea ce îi lipseşte modernităţii este conştiinţa că ea nu este şi nu poate fi totul.

Noi trăim, azi, ceasul celui mai mare amestec, al celei mai mediocre confuzii a valorilor. Ceasul în care modernitatea nu ne mai este de ajuns, iar spiritul capabil să îi dea un sens superior abia mijeşte. Cei care trăiesc excesul modernităţii ca pe ceva suficient sunt postmodernii – o specie de om garată pe acel peron pe unde nu va mai trece niciodată trenul. A fi modern este o mare ocazie. A deveni postmodern este o fundătură. A rămîne modern este un cerc vicios… Noi însă, ceilalţi moderni – moderni ale căror instincte au ajuns să simtă în mod imperios că lipsa lui Dumnezeu nu poate fi niciodată suplinită prin excesul de înlocuitori – am decis să punem modernitatea la locul care i se cuvine: între mijloace, alături de tehnicile de îmbunătăţire a vieţii, şi nu între idealuri, alături de viaţa îmbunătăţită însăşi, unde abuziv fusese cocoţată de nihilismul care, de la începuturile ei, a însoţit-o, ca pe un Peter Schlemihl, umbra lui pierdută.”

Omul recent, Patapievici H R, Humanitas, 2001, p. 13-14.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: